“I Want to Grow Up!” SO, I DID. And THEN, all I wanted was to stay right here.

( 🇷🇴 mai jos versiunea în limba română)

As a child, I had one great wish: to grow up.

To be tall enough, big enough.

To buy my own chocolate. 

To be taken seriously.

To stop asking for permission.

To be older. Wiser.

To make decisions and mistakes and not have to report them or be punished for them.

To finally be allowed to live.

I was tired of hearing “Not yet.”

Tired of asking for money, permission, explanations.

I wanted to stop being “too young” to understand, or “too small” to decide.

I looked at adults and thought: Wow, they’ve made it! They can do what they want. They don’t have to wait.

So I climbed, sometimes faster than most people around me. Books. Schools. Courses. Challenges. Goals. Discipline. Responsibility. Growth.

Always reaching, always chasing, always whispering: “Just a little more… and I’ll finaly feel free!”

Being “grown-up” sounded like the ultimate prize: Freedom. Power. Possibility.

As a child I was imagining that adulthood was the stage where real life finally began.

And now, here I am. 43.

Independent. Capable. Self-aware. Whole. Standing on my own two feet.

I’ve made tough choices, traveled the world, learned who I am.

I have arrived. I got what I wanted. I am everything little-me once dreamed of being.

But something strange is happening.

Now, all I want is… to stay.

Suddenly, I don’t want all of that more. I want now. I want to stay here.

I want to freeze time, or at least — stretch it a little. Just enough to feel it on my skin.

And here’s the switch, the paradox: the child I was at 10, 20, even at 30 - I was always chasing the next thing. The adult I’ve become today… is now learning to stand still.

To slow everything down.

To hold time gently in my hands and ask it not to rush.

I used to dream of being big enough to do what I want. Now, I dream of being still enough to feel what I have.

Because the child in me didn't know this: The moment you “arrive” — you also realize just how fast time has been running. And just how badly you want it to slow down.

There’s a practice in Japan called Shinrin-yoku.“Forest bathing.”

It means walking through the woods with no phone, no plan, no goals, no urgency. Just you.

Breathing. Listening. Touching trees. Noticing.

It’s not about productivity. It’s about presence. It’s about returning — to your breath, to your senses, to the moment that quietly waits for you to notice it.

That’s what I want now.

Not to grow taller, richer, better, or older. Not to get anywhere.

To remember where I am — and why I'm doing what I'm doing.

This is the moment when I wish I could freeze time — something clearly impossible.

Because now — at this time, at this age — I’m in one of the most beautiful moments of life: not too young, not too old, with meaningful life experience behind me, presence in the now, and a clear perspective for what’s ahead. And since I can’t stop time, all that’s left is to enjoy the present and try to carry these times with me; to keep them in a pocket close to my heart, close to the skin.

That’s what I want now: to grow quieter. To grow present. To grow deeper. To simply be here.

To finally make peace with time.

A Question for You:

If you could sit for five minutes with the child you used to be…what would you say to them?

And what would they think of who you’ve become?

Recommended Resource:

"Life is NOT a journey" - a short 4 minutes video by the philosopher, author and speaker - Alan Watts.

🎥 Let me know in the comments if it stirred something in you. :)

https://www.youtube.com/watch?v=rBpaUICxEhk

“Vreau să fiu mare!”

Așa că…am devenit. Iar apoi, tot ce mi-am dorit a fost să rămân aici.

Când eram copil, aveam o mare dorință: să fiu mare.

Să fiu suficient de înalt, suficient de mare.

Să-mi pot cumpăra singur ciocolata.

Să fiu luat în serios.

Să nu mai cer voie pentru nimic.

Să fiu mai bătrân. Mai înțelept.

Să pot lua decizii și să fac greșeli fără să dau explicații sau să fiu pedepsit.

Să mi se permită, în sfârșit, să trăiesc.

Eram obosit să aud mereu: „Nu încă.”

Obosit să cer bani, voie, explicații.

Obosit să fiu considerat „prea mic” ca să înțeleg, sau „prea tânăr” ca să decid.

Îi priveam pe adulți și mă gândeam: Wow, ei au reușit! Fac ce vor. Nu trebuie să mai aștepte nimic.

Așa că am început să urc — uneori mai repede decât majoritatea celor din jur. Cărți. Școli. Cursuri. Provocări. Obiective. Disciplină. Responsabilitate. Dezvoltare.

Mereu căutând, mereu urmărind, mereu șoptind: „Încă puțin… și în sfârșit, o să mă simt liber!”

Să fii „om mare” părea premiul suprem: Libertate. Putere. Posibilitate.

Când eram copil, îmi imaginam că maturitatea era scena unde începe cu adevărat viața.

Iar acum… iată-mă, sunt aici. 43 de ani. Independent. Capabil. Conștient de sine. Întreg.

Cu picioarele pe pământ. Am luat decizii grele. Am călătorit prin lume. Am învățat cine sunt.

Am ajuns. Am obținut ce mi-am dorit. Sunt tot ceea ce micul „eu” visa să devină.

Dar se întâmplă ceva ciudat.

Acum… tot ce îmi doresc este — să rămân.

Brusc, nu mai vreau cu orice preț „mai mult”. Vreau acum. Vreau să rămân aici.

Aș vrea să opresc timpul, sau măcar — să-l întind puțin. Atât cât să simt că, macar pentru cateva clipe, îl pot controla.

Și iată schimbarea, paradoxul: copilul care am fost la 10, 20, chiar și 30 de ani — fugea mereu spre următorul lucru. Adultul care sunt astăzi… învață să stea pe loc.

Să încetinească totul. Să țină timpul cu blândețe în palme și să-l roage… să nu se grăbească.

Visam să fiu destul de mare ca să fac ce vreau. Acum, visez să fiu destul de liniștit ca să simt ce am.

Pentru că acel copil din mine nu știa asta: Când „ajungi” — realizezi cât de repede a trecut timpul. Și cât de mult ți-ai dori acum să-l încetinești.

În Japonia există o practică numită Shinrin-yoku — „baie în pădure”.

Înseamnă să mergi prin pădure fără telefon, fără planuri, fără obiective, fără grabă. Doar tu. Respirând. Ascultând. Atingând copacii. Observând.

Nu e despre productivitate. E despre prezență. Despre a te întoarce — la respirația ta, la simțurile tale, la momentul care te așteaptă în liniște… să-l observi.

Asta îmi doresc acum.

Nu să cresc mai înalt, mai bogat, mai bun sau mai bătrân. Nu să ajung undeva.

Ci să-mi amintesc unde sunt — și de ce fac ceea ce fac.

Acesta este momentul în care mi-aș dori să opresc timpul — lucru evident imposibil. Pentru că acum — în acest moment, la această vârstă — mă aflu într-unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții: nu prea tânăr, nu prea bătrân, cu experiențe de viață valoroase în spate, cu prezență în clipa de acum și cu o perspectivă clară asupra a ceea ce urmează. Și cum nu pot să opresc timpul, tot ce-mi rămâne este să mă bucur de prezent și să încerc să iau aceste clipe cu mine. Să le port într-un buzunar, aproape de inimă, aproape de piele.

Asta îmi doresc acum: să cresc în liniște. Să devin prezent. Să cresc în profunzime. Să fiu, pur și simplu, aici.

Să fac, în sfârșit, pace cu timpul.

O întrebare pentru tine:

Dacă ai putea sta cinci minute cu copilul care ai fost… ce i-ai spune?

Și ce ar crede el despre cine ai devenit?

Resursă recomandată:

„Life is NOT a journey” – un video scurt de 4 minute cu filozoful și autorul Alan Watts.

🎥 Spune-mi în comentarii dacă a trezit ceva în tine. :)

https://www.youtube.com/watch?v=t3CCOT1Fdkg